Această postare este un răspuns așa cum îl văd și îl simt eu pentru toți românii care mă întreabă, mă acuză și nu mă înțeleg de ce „mă leg cu moldovenii”.

Și un răspuns pentru toți moldovenii care îmi spun că românii și moldovenii sunt două națiuni diferite! Eu spun cu toții suntem neamuri!

Bunicul meu este bucovinean get-beget, născut într-o perioadă tulbure – războaie, foamete, colectivizări. În 44, după război a fugit de regimul rusesc din satul Dimca(regiunea Cernăuți) împreună cu întreaga lui familie – soția și cei patru copii ai săi. Au ieșit din casă „doar cu sufletul” pe ei și urcați într-o căruță. La o distanță oarecare, băieții au sărit din căruță și au luat-o la sănătoasa. Doreau să se întoarcă în Bucovina, dar poate s-au rătăcit. Fetele, împreună cu mama lor au coborât si ele ceva mai târziu, când se aflau deja pe teritoriul Republicii Moldova. Așa se face că azi am rude în Fălești, Scumpia, Gliboca și în Dimca (regiunea Cernăuți).
Bunicul a mers mai departe, săptămâni în șir până a ajuns la București. Ce vremuri Doamne au mai fost!!
Pe drum a cunoscut-o pe bunica mea, pribeagă și ea. Au rămas împreună și ea i-a născut lui mai târziu încă cinci copii. Asa cum a vrut soarta, din București s-au dus în Banat unde au primit pământ in acel timp, și-au făcut o casă și o gospodărie. Aici s-a născut tata în1947, la Grabat, aici i-au făcut si mătușii mele Mărioara cumetrie cu opt perechi cumetri, după tradițiile bucovinene.

Însă patru ani mai târziu, prin ani 1950 intr-o zi de sambata, înainte de Rusalii, au fost deportați de comuniști. Tatăl meu avea patru ani pe atunci și își amintește cum au fost încărcați asemeni unor vite în trenuri și duși în Baragan.

Lăsați pe câmpul gol, lângă o herghelie de cai și o fântână. I-au coborât și le-au spus: „Aici rămâneți departe de alti oameni”, pedepsiti ca erau impotriva colectivizari impusa de comunisti. Acum tatăl meu ca și mulți ați deportati primesc o pensie frumoasă de la stat, ca despăgubre materială dar ce este cu durerea, cea sufletască pe care mi-a transmis-o so mie…

Voi scurta povestea, căci probabil sunteți curioși ce s-a întâmplat cu copii mai mari ai bunelului din partea tatei. Ani mai târziu, bunelul i-a căutat și i-a găsit, astfel că cele două familii ale lui s-au întâlnit. Toți frații au ținut legătura între ei, fapt pe care îl țin minte și eu. Corespondau mai mult prin scrisori și veneau în vizită. Țin minte inclusiv cadourile pe care le primeam din Republica Moldova cand veneau la noi in vizita. Mi-a rămas și acum în memorie parfumul cela „Carmen”, pe care nu îl găseam nicăieri în România, amestecat cu mirosul frunzelor de dafin… Din păcate, azi nu mai știu nimic de ei, deși mi-ar plăcea.

De ce am făcut această postare?
Pentru că la întrebarea tatalui meu de azi dimineață cand i-am sunat(pe parinti) să văd ce mai fac – „pe cine mai unești?” i-am spus – pe cine alții dacă nu pe români și moldoveni.
Și știți ce mi-a răspuns el? „Demult trebuia!”
Provocarea mea de acum încolo este să aduc la Summitul din 03.11.2019 nu doar românce și moldovence, ci și bucovinence! Dacă cunoașteți vreo bucovineancă care locuiește pe teritoriul Germaniei, vă rog dați-i tag, vrem să ne cunoaștem, să ne descoperim, să ne adunăm toate împreună la acest eveniment, deoarece „Povestea noastră este si povestea voastră!”