+49 172 14 11 140

SIMONA SINESCU: COPIII CU AUTISM SUNT ȘI EI COPIII NOȘTRI

de apr. 2, 20200 comentarii

În amalgamul acesta de femei de succes, femei care tind spre succes, femei independente și în proces de integrare, am descoperit-o acum jumătate de an pe Simona Sinescu. De ce am revenit la povestea ei azi 2 aprilie? Pentru că femeia asta are o poveste aparte, o poveste durută – ea crește de 15 ani un copil cu autism, un copil care dorește să fie primit printre noi, dorește să fie acceptat de societate. Iar pentru a obține o acceptare mai mare, este deosebit de important să arătăm o imagine realistă a autismului. S-o lăsăm pe Simona să ne povestească:

„Despre cum e să ai un copil cu nevoi speciale. Povestea mea nu este despre o femeie de afaceri, ci despre meseria de „MAMĂ”. În 30.09.2004 am născut al doilea copil, care trei ani mai târziu a fost diagnosticat cu autism infantil, retard psihic sever. Când am aflat de boala lui am avut o perioadă de negare, apoi de furie – de ce copilul nostru? De ce noi? Însă nu am ascuns niciodată faptul că avem un copil cu handicap, nu l-am izolat de lume, chiar dacă eram priviți ciudat. Șocați, speriați, dar cu o scânteie de speranță am încep să căutam informații despre această boală. Dar lipsa posibilităților materiale, a centrelor și chiar a specialiștilor, din păcate i-au îngreunat recuperarea. Au fost ani extrem de grei. Alergat prin spitale. Două navete la școala specială. În 2013 am avut prima depresie după o tragedie în familie – trei decedați odată, o familie tânără. Anul următor am avut o operație complicată, însă Dumnezeu a vrut să rămân alături de copii mei.

Despre România. Am ales să plec din țară pentru că la acea vreme statul român nu oferea nimic copilului meu. Din acest considerent, el azi, deși are 15 ani, nu este recuperat deloc. De la 16 ani ar fi trebuit să stea acasă. Fără socializare. Din fericire, pentru copii care acum sunt diagnosticați cu autism în țară sunt alte posibilități de recuperare. Dacă copilul meu ar avea 3 ani nu ași mai pleca, pentru că acum există terapii, specialiști și centre de recuperare foarte bune.

Despre Germania. Pe data de 5 mai 2017 am venit în Germania, soțul fiind deja aici de un an jumate. Am urmat toată birocrația pentru a obține un grad de handicap copilului, de a-l înscrie la o școală specială, de a-i obține însoțitor. Nu a fost ușor fiindcă nu știu nici limba germană și nici engleză. Trebuie să apelez mereu la câte o persoană. Dar am reușit! Ce vreau să spun este că statul german oferă multe facilități acestor copii. Dar cel mai important! Acești copii sunt priviți ca toți ceilalți și nu ca persoane cu handicap. Mentalitatea oamenilor este alta. În martie 2017 am fost internați pentru 10 zile într-o clinică specializată în boli epileptice. Acolo am găsit condiții de clinică particulară din România. Personalul super ok, chiar dacă eu nu știam limba, încercau să mă ajute cu tot ce aveam nevoie. Nu știu ce se va întâmpla cu mezinul peste ani, dar momentan el este bine aici. Mai ales că, din păcate, cazul lui este unul grav și el toată viața va depinde de cineva.

Despre alte mame ca și mine. Încă de pe vremea când eram în țară făceam parte dintr-un grup de părinți speciali. Una dintre mămici stătea în Germania și odată cu venirea mea aici m-a adăugat într-un grup de părinți speciali care locuiesc aici. Aici am aflat multe informații utile pentru copilul meu. Apoi am aflat și despre grupuri de aici, care mi-au înlesnit căutările și mi-au alinat disperarea. Ce vreau să spun prin asta? Că noi mamele cu copii speciali existăm, avem dorințe, supărări, probleme, la fel ca și toate celelalte. Doar că la toate astea, se mai adaugă o problemă, una extrem de importantă – posibilitatea de a ne recupera copii, de a-i integra și de a le oferi un trai decent.„

2 APRILIE – o zi ca oricare alta pentru mulți, însă este ziua de conștientizare a autismului. Într-adevăr în situația actuală nu este o zi importantă, Dar pentru acești copii statul nu a avut niciodată bani pentru a ajuta centrele de recuperare, pentru a asigura terapiile necesare, pentru a asigura salariile și indemnizațiile părinților, etc. Toată lumea este panicată că stă în casă,că este izolată. Așa sunt copii cu autism, cu dizabilități în general, priviți ca niște ciudați, care au boli contagioase. Familia așa trăiește, izolată de societate, prietenii nu te mai caută. Și cel mai dureros pentru părinți este că nu știu ce se va întâmpla cu copilul lor când nu vor mai fi. Trăiesc cu această teamă toată viața. Încercați măcar cu o vorbă bună să fiți alături de aceste familii.”

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pin It on Pinterest