Povești de voluntariat

de | mart. 18, 2022 | Ajutor integrare, Comunitatea independenta | 0 comentarii

Războiul și părțile lui bune…

Am cunoscut-o pe Anca Barbura cu mulți ani înainte de acest război. Am cunoscut-o tot într-o asemena postură în care dădea o mână de ajutor altor oameni. Citind acum 5 zile această întâmplare din viața ei am plâns, am râs, am prins speranță… există oameni buni care se întâlnesc chiar sau poate pe timp de război…

„Joi seara. Să fi fost în jur de 22.45. Pur și simplu, stăteam la masa din bucătărie, cu privirea țintită în fructiera cu cinci portocale uscate de lipsa timpului de-a fi folosite, ca de obicei, la sucul proaspăt de mic dejun. Epuizarea psihică, fizică, emoțională pusese stăpânire pe mine și mă ținea prizonieră fix cum Putin își aplică tactica de război.

Pusesem telefonul pe silent, dar oarecum obsesiv zâmbea lângă mine. „I’m here”. Mi se pare că visez. Privesc iar în gol. Mintea mea epuizată nu poate prelucra informația pe care telefonul meu disperat încerca să mi-o transmită.Apar două rânduri de: rugăminte. Arunc o privire și scriu: “Where are you?””From your house”.Panica ce mă apucă îmi pune în mișcare și ultima picătură de vlagă ce o mai aveam.

Cobor, și în fața porții mele stăteau înghesuiți într-un Polo doi copii trecuți de mult în lumea viselor, o bunică disperată și epuizată de la 5 zile de condus și o mamă, care pesemne își pusese toate speranțele viitorului în persoana mea, eu mai mult fantomă decât om.Gestionam deja de o săptămână șase refugiați la mine în casă. Nu mai era loc nici măcar pentru o furnică.

Ii explic femeii, că deși vorbisem cu cinci zile înainte și îi dădusem adresa mea ca punct de întâlnire, între timp lucrurile se schimbaseră extrem. Cei șase refugiați stabiliți la mine nu puteau fi preluați nici de autorități și nici nu doreau în centrul de refugiați. Practic nu puteam să îi mai cazez și pe ei patru.Dar le promit că nu vor dormi pe stradă. Încep telefoanele. La ora 23.00 în Germania nu-ți răspunde nimeni. Sun centrul de urgență refugiați. Autoritățile nu aveau ÎNCĂ un centru de primire la noi în sătuc. Dar aveau, în schimb, listele cu cei înscriși pentru a oferi cazare provizorie de urgență refugiaților sosiți.Ora 00:00. Nici eu, nici dispecerul de serviciu nu găsim nimic.

Le ofer doamnelor un ceai cald. Nu aveau poftă de nimic.Capul îmi vâjâia precum rachetele lui Putin. Disperată femeia, făcând doi pași în spate, telefonând începe să înjure, să mă înjure „pizdeț, pizdeț” (mi-a fost clar ce și cum, că mi-a adus tot neamul în discuție). Trec peste. E război pe mapamond. Încercam să-i înțeleg atitudinea. Ora 00:45 încă eram în fața porții. Ai mei adormiseră demult, fără ritualurile de odinioară de noapte bună. Nu regret, avem timp de recuperat. La noi în casă e pace. Încă.

Ora 1:00. Sună telefonul salvator.Dispecerul, plin de emoție îmi zice: „doamna Barbura, am găsit pe cineva. Este la 10 km de D-voastră. Puteți vă rog să îi puneți în legătură?” Nici nu avea rost să sun ca nebuna aiurea. Le fac semn să mă urmeze. Ele cu mașina lor, eu cu a mea.Ceea ce ar fi trebuit să dureze 10 minute a durat 35, pentru că șoferița, pur și simplu, nu mai putea. Eram singuri pe stradă, noi și cerul înstelat.

Ora 1:35. Destinația găsită. În fața ușii, cu mâinile larg deschise, două fețe zâmbitoare așteptau cu nerăbdare să-și primească oaspeții războiului. Aveau în jur de 90 de ani. Grăbită să ne dea o mână de ajutor, mișcarea-i de rățușcă scoate la iveală un handicap sever la picior. Asta nu o împiedică cu nimic să pună voinicește mâna pe ditamai bagajul.

Intrăm în casă. Ne lovește direct sentimentul de cultură, educație și o bibliotecă imensă. Stăpânul casei comuta direct pe engleză pentru a facilita „un bine ați venit în casa noastră” . Predau refugiații, îi mulțumesc din suflet că m-au salvat (pentru că așa mă simțeam, vinovată, deși aveam deja șase refugiați la mine).

Bunicuței îi dau lacrimile. Iar mă apucă panica. Oare ce am zis greșit? „Știți doamna Barbura, nu puteam să nu-i primesc. Aveam doi ani, când dintr-o dată ne-am trezit refugiați. Ați auzit de „Gustov din Polonia?” Dorind s-o fac pe deșteapta (deși nu era cazul) aprob oarecum din cap.

„Trenul ăsta ne ducea pe toți la Auschwitz. Din cauza handicapului meu locomotor, ai mei au rămas în urmă și l-am ratat. Asta ne-a salvat viața.” Lacrimile i se preling încet pe obraz în timp ce mâinile harnice aranjau frumos fața de pernă pentru noii sosiți. Plângem amândouă.

Eu eram fix ca într-un film. O îmbrățișez. Îmi zâmbește. „Știți doamna Anca, a trecut, dar nu se uită. Acesta este motivul pentru care nu pot, în situația data, să refuz.”Iar o îmbrățișez. Era deja 2.40 noaptea. Îi salut pe toți. Mama disperată, care cu două ore înainte mă înjurase, îmi întinde o Eugenia și două ciocolățele, primite probabil la trecerea frontierei la noi, acasă.

Urc în mașină. Nu pot porni. Sunt copleșită. Se face 4.00 și mintea mea nu conectează patul cu somnul.

Azi, acum o oră, bunicuța cu vocea tremurândă, mă sună. Oaspeții vor s-o ia spre Dortmund. Acolo sunt mulți ucrainieni. Aici în Nürnberg se simt tare izolați. Era tristă. Dar i-a înțeles. Are rost să-i contactez eu personal să le spun că “dau cu piciorul norocului”?

Cum zicea cineva : Germania nu mai e ce-a fost. Numai între germani poți să înveți limba în șase luni, obiceiurile și ritualurile zilnice, legi și contacte ușoare cu autoritățile. Este plină țara de străini, motiv pentru care majoritatea nu reușesc să acumuleze cunoștințe de germană, nici după o viață aici.Războiul ăsta e al nostru al tuturor. Iar omul trebuie lăsat măcar să aibă parte de libertatea gândurilor. De data asta sunt mulțumită. Am făcut tot ce se putea. Probabil e timpul să mai și citesc.

Anca Barbura

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.