Violența împotriva femeilor și despărțirea de propriii copii! E un subiect care doare! Mai ales dorul de proprii copii! Închideți ochii și încercați pentru o clipă să vă imaginați cum e… Dar oare ce simt mamele pentru care această durere este o realitate constantă cu care trăiesc ani de zile, mai ales când știu că și-au lăsat copiii alături de cel care le este tată în acte, pe când în realitate… Istoria de azi este strigătul de durere a unei astfel de mame, al unei femei care caută o alinare, o îmbrățișare, un sfat în rândul acestei comunități de femei din Diasporă. Să-I dăm voce.
„Povestea mea a început demult, dar ultimii opt ani au fost cei mai duruți, când am decis sub impulsul momentului și al destinului să spun un NU hotărât abuzului și vieții trăite în teroare în compania unui bărbat, care mi-a șters orice urmă de feminitate și care m-a transformat într-un cobai. Da, da, ați citit bine, am ajuns să execut de frică tot ceea ce-mi cerea el inventând sub impulsul momentului! Sub ploaia de lovituri primite de la el, fost soț, într-o zi de februarie a anului de grație 2012, îmbrăcată doar în pijama și cu papuci de casă în picioare am reușit să fug și să mă adăpostesc la mama mea, care locuia 500 m de mine și de unde Ambulanța m-a preluat și m-a dus direct la Spitalul de Urgență!!!
Din acea zi nu a mai existat o cale de întoarcere, chiar dacă a trebuit să cântăresc totul la rece și să iau deciziile doar cu rațiunea, pentru că inima mea a rămas lângă cei trei copilași care așteptau să mă reîntorc acasă cât mai curând posibil! Dar a trebuit să aleg. Fie mor, fie trăiesc!! Dacă alegeam moartea care mă aștepta lângă acest om (dacă îl pot numi așa) însemna să mă despart pentru totdeauna de copiii mei. Și atunci am ales să trăiesc și să lupt pentru ei! Așa că în acea zi de martie când se dăduse startul înscrierilor asistenților medicali pentru a fi angajați în Germania mi-am pus, fără să gândesc prea mult, semnătura! Chiar dacă aveam nevoie de bani, de haine, de sprijin moral (și eu nu aveam nimic din toate astea) Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a întins mâna prin intermediul acelei doamne venite din Germania care m-a selectat împreună cu alți 19 asistenți medicali generaliști, din sute de candidați!!! Colegele și șefa din cadrul secției de Dializă Ploiești s-au îndurat de mine și m-au susținut și ajutat cu ce au putut, astfel c-am plecat optimistă, în timp ce sufletul, sufletul îmi era spart în mii de bucăți. În față drumul lung al necunoașterii, în spate trei perechi de ochi în lacrimi. Știți voi ce înseamnă să pleci din propria ta casă și să nu poți recupera din ea nici măcar un capăt de ață, nemaivorbind de acte, bani, haine și alte bunuri. Dar cel mai important, să nu-ți poți lua copiii. Dacă nu știți cum e, nici nu vă doresc asta…
Acest proiect al statului german a fost nu doar lumina de la capătul tunelului, ci și șansa vieții mele. Mi-am recunoscut diploma de asistent medical, mi s-a oferit cazare, mâncare, profesor de limba germană și ajutor de integrare! Cum a fost acel prim an? Cu de toate – și greu și frumos. Greu pentru că intrasem într-un dureros proces de divorț, judecându-mă cu soțul în țară pentru custodia copiilor. În actul procesului de divorț, mama mea care m-a reprezentat în calitate de mandatar, a luat decizia, în numele meu, de a-mi abandona copii!! Am fost trădată în cel mai urât mod posibil, de cea în care mi-am pus tot sprijinul și speranța. Dar am iertat-o, căci Dumnezeu este cel care vede și plătește fiecăruia pe măsură!!
Am trăit zile și zile. Zile în care îmi strângeam pumnii și îmi înnecam oftatul, îmi ștergeam lacrimile și îmi repetam în gând: „Simina, hai, că poți! Iar când nu poți, mai poți un pic!” A fost frumos pentru că aveam parte de primele reușite în procesul meu de integrare. Mi-am găsit un job bine plătit la un azil de bătrâni și o chirie, în care primul obiect de mobilier a fost o saltea găsită în drum care mi-a fost și pat și masă pentru prima perioadă de timp. Am luat-o de la zero la 39 de ani, convinsă de faptul că nu există „nu se poate”.
În cele din urmă am reușit să-mi aduc fiica mai mare din țară, după ce a trăit bătăi și amenințări din partea celui căruia ea-i spune tată!! L-am convins pe fostul soț să o lase pentru o perioadă de doar trei luni, timp în care am reușit să îi obțin foaia matricolă și am înscris-o la școală în Germania!! Și totuși sufletul meu nu s-a liniștit, pentru că ceilalți doi… Am pus toată dragostea și tot efortul ca fiica mai mare să aibă parte de studii și într-un final să se angajeze. Era unica alinare, pentru că acasă procesele de judecată nu conteneau. Nopți nedormite, drumuri interminabile la Protecția Copilului, dar fără rezultate, într-o țară în care băteam la uși închise care nu se deschideau!! Mi-am cumpărat și o casă în Germania doar să am dovezi în România precum că îmi pot crește aici copiii, că am condiții optime de trai, că unul din copiii mei deja a terminat școala și se întreține singur, că s-a căsătorit și, e la rândul său, părinte. România a rămas mută și surdă la toate lacrimile mele. Tot ce mi-a oferit a fost un program strict – în prima și a treia duminică din lună de la 7.00 până la 19.00, de întâlnire cu copiii mei. Atât. Probabil, cei care mi-au făcut acest orar s-au inspirat din filmele SF și au crezut că eu mă pot teleporta din Germania până în România de 2 ori pe lună.
Un ochi râde și altul plânge!! De ce râde?? Pentru că am reușit după cinci ani de Germania prin muncă, respect, conștiinciozitate, dăruire totală la servic și acasă, prin responsabilitate maximă în tot ceeea ce înseamnă viață să am o casă a mea, nici prea mare, nici prea mică, nici prea nouă, nici prea veche, o casă pe care ceilalți doi copii s-o poată numi „acasă”. Alt ochi plânge!! De ce?? Pentru că mă simt neputincioasă de a lupta împotriva unui sistem corupt, în care drepturile mamei sunt încălcate, în care autoritățile și instituțiile statului se spală ani de zile pe mâini și pasează de la unii la alții destinul a doi copii văduviți de mamă!!! Aștept o minune și știu că Dumnezeu acolo sus mă iubește, pentru că mi-a întins mâna când am avut nevoie, că am credință și înțelepciune de a alege din orice rău un bine! Aceste rânduri sunt doar un sfert din cicatricile sufletului meu care mi-au călit ambiția pentru a-mi realiza scopurile propuse, care nu sunt decât o parte a planului de a-mi strânge, în sfârșit, copiii la piept și să nu îi las niciodată departe de mine! Vă mulțumesc pentru că mi-ați citit povestea de viață. Câteva capitole sunt deja scrise, altele încă sunt goale și așteaptă să fie așternute pe hârtie! Eu încă sper la un happy-end. Dar până atunci, vreau să știu câte femei din diaspora mai trăiesc drama mea?! Să ne susținem și să ne îmbrățișăm virtual.”
