Până să vă povestesc despre protagonista articolului de azi, vin cu o întrebare – pe voi ce emoții vă încearcă în momentul când auziți sau vedeți ceva autentic românesc? Evident, sentimente pot fi multe și contradictorii, dar nu-i așa că toate au la bază cuvântul acasă? Iar „greutatea” acestui cuvânt o simt toți cei plecați. Din fericire, există oameni ca Adriana Tillich care știu și pot să aducă sentimentul de „acasă” peste tot în lume. În cazul dat aici în Germania. Eu, de exemplu, când am auzit pentru prima dată cuvântul Ciuleandra, am zis că trebuie neapărat s-o cunosc personal pe femeia care a adus această bijuterie românească pe marile scene din Germania. E impresionant ce mi-a povestit ea!

Dansul a avut dintotdeauna un rol important în viața mea. Talentul l-am moștenit de la părinții mei, care deși nu au fost niciodată dansatori profesioniști, au încins mereu ringurile de dans. Până azi, deși sunt trecuți de 70 de ani încă ,,sparg gheața” fiind prima pereche pe ringul de dans, fie că e vorba de revelion sau de nuntă.

Eu, evident, am dansat de la o vârstă destul de fragedă, mai exact de pe la vreo doi ani și jumătate. Inițial am făcut balet, apoi am făcut dansuri tematice la Casa Copiilor din Sebeș-Alba. După asta am făcut o pauză lungă în care nu am putut dansa din cauza sănătății. Am revenit pe scenă abia la 16 ani și cel care m-a remarcat a fost Marcel Boceler din Timișoara, un coregraf extraordinar care a văzut în mine un mare potențial. Deși eram cea mai tânără din grupa lui am fost luată pe marile scene ale Operei Române din București și Timișoara. Dar distanța mare de casă m-a făcut să renunț. Am urmat școala de dans în localitatea Cugir. Au urmat doi ani de specialitate, ceea ce a însemnat pentru mine multe concursuri prin întreaga țară. Atunci am înțeles că îmi doresc să îmi deschid propria școală de dans. Am reușit să creez o formație în Geoagiu, jud. Hunedoara cu peste 100 de cursanți împărțiți trei grupe de vârstă de la 5 până la 21 de ani. Din păcate, nu aveam bani ca să pot să fac ce mi-am propus…

Și atunci am venit în Germania, mai exact în München. Se întâmpla acum două decenii, la scurt timp după căderea regimului Ceaușescu. Eram sigură că în occident mă așteaptă mai multe uși deschise decât acasă. În cazul meu, perspectiva era să câștig suficienți bani pentru a-mi realiza visul cel mare.  

Despărțirea de locurile natale nu a fost dificilă. De mică mi-au plăcut schimbările. În schimb cu totul altfel a fost adaptarea, în special în primii trei ani. După expirarea vizei de șase luni, am muncit clandestin, am îndurat umilințe din cauza patronului meu italian care se comporta foarte rău cu noi românii, știind că suntem fără acte. Aș fi avut cu siguranță o viață mai ușoară dacă le-ași fi acceptat avansurile, dar nu am coborât la nivelul lor. Le-am arătat că sunt destoinică și mă rugam lui Dumnezeu ca odată și odată să fiu eu cea care plătește și este servită. Credeți-mă că am trăit și ziua aceasta. Azi înțeleg că pentru a ajunge sus, a trebuit să pornesc de jos și să trec prin mai multe greutăți. Atunci însă mă „încălzea” gândul că toată străduința mea e pentru o scurtă perioadă de timp, adică până îmi adun bănuții, după care revin în țară și să îmi făuresc visul cel mare. Doar că știi vorba „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg”. Dumnezeu mi l-a scos în cale pe viitorul meu soț. A fost dragoste de la prima vedere. Ne-am căsătorit, apoi a venit primul copil, după care al doilea, ceea ce a însemnat să pun familia mai presus decât propriile ambiții. Evident, în toți acești ani nu am dansat deloc. Făceam în continuare munci necalificate. Am fost vânzătoare într-o gelaterie, după care am luat și minijob la hoteluri etc. Am optat pentru astfel de job-uri pentru a putea fi cât mai mult timp alături de familie. Toți trei mă făceau să mă simt împlinită. Și totuși, eu eram nefericită. Sună paradoxal, știu. Pentru mine dansul a fost dintotdeauna o disciplină care a făcut parte din viata mea, și asta începea să îmi lipsească tot mai mult. Deși soțul meu nu a fost niciodată dansator, mi-a înțeles trăirile și m-a încurajat să găsesc o ieșire din situație. Am început să caut școli de dans, în special, dansuri fără partener. Am tot căutat până am dat de zumba într-un studiou de fitness pentru femei. Mi-a plăcut ritmul, stilul de dans latino, din păcate instructoarea era foarte nepricepută. Asta mi-a dat mare curaj. Mie zumba mi se părea ceva atât de simplu și atunci m-am gândit – dacă ea e acolo în fața atâtor femei, eu de ce n-aș putea fi?

În 2012 am făcut un curs pentru a deveni instructor de zumba, mi-am luat diploma și am început să activez în bază de Gewerbe.  Mi s-a dat cel mai slab curs, de vineri la care veneau cel mult patru femei. Dar într-o lună, am reușit să suplinesc până la refuz numărul de participante și să prind la public. Asta m-a făcut să-mi recapăt curajul pe care-l pierdusem de-a lungul anilor și mi-am deschis propria afacere. Au urmat alte licențe în zumba Kids (copii), zumba Gold (persoane vârstnice). Între timp, am început să fiu interesată și Kangoo Jumps, iar asta a însemnat o nouă disciplină și o nouă licență. Au urmat alte licențe în Kangoo cum ar fi Gold și Mentor. Din 2013 am început să predau ambele. Și totul ar fi fost frumos și bine dacă nu apărea problema închirierii sălilor. Refuzurile erau tot mai frecvente din cauza ritmului săltăreț al ghetelor kangoo, care potrivit proprietarilor ar fi deranjat vecinii și ar fi stricat podeaua. Asta a însemnat să umblu cu ghetele după mine prin tot München-ul. Și cu cât mai frecvent schimbam locațiile, cu atât mai mare era dorința de a deține propria sală de dans. Asta a grăbit momentul vânzării apartamentului din România. Cu banii primiți am reușit să intru în Studioul meu. Se întâmpla acum doi ani și acela a însemnat momentul eliberării mele. Acum știam că pot face ce vreau și că nimeni nu mă mai dă afară sau mă critică. Atunci am simțit că a venit timpul să fac ceva ce mi-ar fi permis să pot vorbi românește fără să mă ascund, să joc, să glumesc, să muncesc și să creez ceva de suflet, dor și pasiune pentru tradiția noastră, or mie asta îmi lipsea din ce în ce mai mult. Așa s-a născut Ciuleandra pe care o cunoaște Bavaria azi și cu care mă mândresc. Dacă există și alte cercuri de dans popular românesc? Cu siguranță că există, dar eu nu le cunosc, deși mi-ar plăcea.

Primii dansatori i-am găsit prin intermediul prietenilor, apoi am dat „sfoară pe facebook”. E foarte greu să găsești români care să fie gata a-și împărți timpul între job și hobby. Majoritatea sunt veniți aici să câștige un ban așa că pe lângă job, își mai caută un minijob și nicidecum o activitate de suflet. Dar după cum vezi au mai rămas oameni care fac eforturi să își reprezinte țara. Azi, Ciuleandra este un cerc de dans format din amatori, care simt dorul de casă și nu vor să lase tradiția românească să moară. Ușile studioului sunt mereu deschise, astfel că cei care vor să facă parte din cercul nostru de dans, trebuie să aibă dragoste de țară, ureche muzicală și bun simț, să fie oameni simpli, fără fițe de vedetă, serioși și pozitivi. 

Deși Ciuleandara deja numără un număr mare de dansatori, cifra e mereu în creștere, astfel că a trebuit să îi împart în: Seniori și Juniori. Dansatori sunt, evident, români adunați din toată România și stabiliți în München și în împrejurimi, precum și basarabeni. Vorbesc Olga Pantilimon, o fostă dansatoare profesionistă de la un mare Ansamblul din Chișinău ,,Izvoraşul”, care mi-a fost aproape la bine și la greu chiar de la începutul acestui minunat ansamblul. Mai am încă două fetițe tot de peste Prut de patru și cinci ani. Cu adulții fac repetiții de două ori pe săptămână, cu cei mici – o singură dată. Pentru fiecare din ei am cumpărat stofă din România, și mi-am dotat un mic atelier cu mașini de cusut, brodat și surfilat. De curând am deschis un al doilea cerc de dans în Nürnberg.

Timp de doi ani am avut multe ieșiri – concerte, seri românești, nunți. Am mers peste tot unde am fost invitați. Ultima ieșire a fost în luna mai, de Ziua Europei, un moment atât de frumos și emoționant pentru noi toți. Ori de câte ori Ciuleandra urcă pe scenă, vezi priviri curioase ale nemților și după aplauzele și chiote de admirație, îmi dau seama că am ajuns să le trezim interesul de a ne descoperi ca neam și tradiție. Mulți nemți știu despre România că l-am avea pe Dracula. De aceea, când ne văd în scenă, vor neapărat să afle cine suntem și de unde venim. Ne admiră costumele, aplaudă când ne văd dansurile și vor să facă poze cu noi. Faptul că văd în noi un popor cu tradiții frumoase, este cea mai mare răsplată pe care o putem primi. Pentru asta ducem cu toții o muncă patriotică și titanică în același timp, dar visul meu e să „ridic” Ciuleandra cât mai sus și s-o fac cunoscută în întreaga Germanie și chiar peste hotarele ei. Nu câștig bani din asta, abia îmi acopăr cheltuielile studioului, dar am o împlinire sufletească mare. Soțul mă și ceartă uneori, pentru că acord dansului mai mult timp decât job-ului de bază, eu fiind și consilier în limba română la biroul nostru de Insolvență (www.insolvenz-fach-center.de). Dar eu nu cedez, pentru că fac ceea ce-mi place. Nu caut medalii sau laude. Îmi doresc doar să schimb un pic imaginea României în Germania, să ridic muzica populară românească la nivelul celei bavareze, să prezint portul și tradiția românească nemților. Merg pe deviza – dacă nu pot schimba totul, cel puțin să fiu un exemplu demn de urmat. Mă rog lui Dumnezeu doar să mă țină sănătoasă și să pot să lupt pentru această cauză nobilă.”